Portare

E început de lună, arunc un ochi peste facturi, să văd ce mai e de achitat. Dau peste una de la Telekom. O plătim azi?

– Păi, zice șefa mea, nu știu de ce ne mai facturează ăștia, am făcut cerere de portare la UPC nici nu mai știu de cînd.

Cererea zăcea, probabil, undeva prin arhivele operatorului de telefonie. Trec niște zile, se scriu niște e-mailuri, se mai dau niște telefoane… în fine, ieri șefa mă anunță bucuroasă: ne-am portat, gata, am trecut cu arme și bagaje la UPC.

De două zile nu ne mai sună nimeni pe fix. Ridicăm receptorul, formăm un număr – sună ocupat. Sunăm de pe mobil pe fix, facem toate combinațiile – fixul e mort. Ba nu, nu mort de tot, că are ton. E-n comă. Hai să sunăm la UPC.

– Bună ziua, sînt domnul Cutare. Cu ce vă pot ajuta?

Îi spunem tot. Portare, adresă, numărul care nu merge… După vreo 10 minute de teste și analize, domnul Cutare îi explică amabil șefei mele că a verificat modemul, a mai făcut niște setări și-ar trebui să meargă totul strună, iar dacă vreodată mai avem probleme, să resetăm modemul și își va reveni. Bun. Șefa închide telefonul și mă pune la curent. Moment în care am o revelație.

– Bine, zic, dar telefoanele noastre nu-s conectate la modem.

[Flashback la ziua în care am primit noul modem, mai performant ca toate celelalte, cu viteze astronomice și ieșiri pentru internet, TV și telefon. Tehnicianul era programat la ora 15. Pe la 10 dimineața, ne trezim cu un telefon:
– Sînt în zonă, pot veni la dumneavoastră să instalez echipamentul?

Ce bine, vom avea viteză astronomică la net mai devreme decît ne așteptam. Lăsăm treaba deoparte și urmărim cu interes cum domnul cel sigur pe sine ne demufează modemul vechi și-l conectează pe cel nou, asistat de un tînăr ucenic.
– Zece minute și e gata! Aici vine internetul, aici cablul TV, aici telefonul…
– Dar noi n-avem televizor. Iar telefoanele sînt pe Telekom, n-avem de ce să le conectăm la modem.

Domnul tehnician, fără să-și piardă prea mult din aplomb, privește în jur. Un birou mobilat simplu, fără televizor. – Bine, dar  mi s-a spus că aveți și abonament TV. – Nu aici, la celălalt sediu; ați promis că schimbați și acolo echipamentele, sigur ați venit unde trebuie?
– Da, sigur. (dar parcă nu mai e atît de sigur pe el)

Setări, așteptare. – Acum, imediat, acușica veți fi pe internet. Numai puțin. Zece minute!
… După vreo 40-50 de minute, tînărul ucenic se duce cu vechiul modem la mașina de serviciu (și acolo rămîne). Fața domnului tehnician a căpătat o nuanță roșiatică. A sunat la firmă de cîteva ori, a verificat setările, cablurile, calculatoarele noastre… Rețeaua nu există. Dar se rezolvă, nu? Avem lucrări de predat.
– Da, se rezolvă, sigur că se rezolvă. Uitați, resetăm modemul și va porni. Doar cîteva minute, să-l recunoască și calculatoarele… Vă rog să aveți răbdare, se rezolvă, zece minute…

Mi-e milă de el. E roșu tot, asudă și se agită. Îi e mai teamă de tăcerea noastră decît de orice scandal. Pe un calculator pornește internetul. Apoi și pe al doilea. În clipa în care confirmăm că și ultimul calculator e conectat, iese pe ușă cu viteza de download a noului nostru modem UPC. Nu cred că-l vom mai vedea vreodată.

La ora 15 a aceleiași zile, sună interfonul. – Bună ziua, sunt de la UPC, am venit să vă schimb echipamentul.
Alt domn, mai puțin sigur pe el decît cel de dimineață, dar mult mai calm. Crede probabil că-mi rîd de el cînd îi explic că a venit altcineva mai devreme și îl întreb dacă nu cumva trebuia să ajungă la celălalt sediu. Vede că avem într-adevăr modelul nou de modem, sună la firmă… îmi cere scuze și pleacă.]

Deci telefoanele nu sînt conectate la modem. Bun, hai să le conectăm. Schimb firul, ridic receptorul – e mort de-a binelea. Sunăm din nou la UPC, vorbim acum cu domnul Cutărescu. Îi povestim tărășenia, de la A fost odată pînă-n zilele noastre. Îi dictăm seria modemului. Îl așteptăm să verifice setările, îi dictăm numărul de telefon portat. După vreo zece minute de explicații și setări, convorbirea se întrerupe. Amabil, Cutărescu ne sună el pentru a ne informa că se ocupă o echipă de setările noastre și că în maxim 4 ore vom avea telefon. Bun, zic, deci mîine dimineață conectez telefonul la modem și merge? – Da, ar trebui să meargă.

Nu mai avem ce face, deci așteptăm ziua de azi. Ajung la birou, conectez firul – mort. Închid modemul, îl redeschid, îl aștept să-și revină – telefonul tot mort. Sunăm la UPC. Domnul Cutăroiu ne promite că se va rezolva chiar azi. Într-adevăr, după cîteva ore modemul începe să leșine și bănuiesc că cineva se ocupă de portarea noastră. Leșină – se trezește – leșină din nou și hopa! Avem ton. Plină de speranță, mă apelez de pe fix pe mobil. Numai că numărul care-mi apare pe ecran e de la celălalt sediu al firmei…

Formez din nou cifrele care mă pun în legătură cu firma UPC. Ascult o muzică veselă timp de vreo cinci minute, întreruptă din cînd în cînd de o voce feminină care mă asigură că apelul meu e foarte important pentru ei. În cele din urmă, mă preia domnul Cutăreanu, pe care îl lămuresc cum e cu cele două sedii. Mă roagă să-i explic ce număr e de la care sediu. Repetă de vreo trei ori, să fie sigur. Aud cum tastează cifrele în calculator. Da, numărul 123 ar trebui să sune în strada Sapienței, iar numărul 456 în strada Pacienței. La a patra verificare, mă simt ca în Căldură mare, poate fiindcă am pulover pe mine. Îi dictez seria modemului, îi spun la care dintre sedii mă aflu și la număr să ne sune ca să anunțe că s-a rezolvat. – În maxim două ore se rezolvă, doamnă, am trimis o sesizare. Nu mai am ce să fac, deci îmi iau rămas-bun.

Se apropie ora plecării cînd începe să sune mobilul șefei. E domnul Cutăreanu, mai prompt decît ne așteptam. Nu știe cum se pot schimba două numere de telefon între ele. L-aș întreba cum de-a știut Cutăroiu, care le-a schimbat acum o oră, dar e tîrziu și nu sînt eu la receptor. Ne sfătuiește să îl sunăm pe monșerul cu care am semnat contractul, el a încurcat străzile de la bun început. Șefa îl asigură c-o va face. La urma urmei, și mîine e o zi.

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

De ce (să) tăcem?

Acum o lună, am vizitat catedrala evanghelică din Sibiu, o construcție superbă aflată parțial în renovare. Aceasta găzduia, printre vechi lespezi de mormînt, o mică expoziție formată din fotografii din timpul celui de-al doilea război mondial, printre care se puteau citi, în germană și română, mărturii ale unora dintre combatanții, spectatorii sau criticii războiului. Roluri diferite unite de un lucru comun: tăcerea în fața crimelor și a nedreptăților de la ordinea zilei. Biserica însăși se incrimina într-una dintre scrisorile expuse, care vorbea despre neimplicarea mai-marilor ei atunci cînd enoriașii care aveau curajul să denunțe tirania erau judecați și condamnați, de obicei la moarte.

Am citit scrisori trimise familiei de către unii dintre acești osîndiți. Nu regretau cîtuși de puțin decizia de a se exprima public împotriva regimului fascist, regăsindu-și astfel demnitatea și pacea. Dar am citit și mărturia unui soldat care alesese supunerea, plătind mai tîrziu prețul de a trăi cu amintirea unui foarte tînăr coleg de oaste, prins în încercarea de a fugi în munți. Judecat ca dezertor, acesta a fost executat în fața întregului pluton, cu două săptămîni înainte de sfîrșitul războiului. Despre detaliile execuției, ca și despre amintirile celor care lucraseră în lagăre de concentrare, nu vreau să pomenesc.

Mă gîndesc că oamenii care s-au ridicat și au vorbit nu au încetinit cu nimic tăvălugul istoriei. Poate că au reușit să schimbe ceva (să salveze o viață, de exemplu) numai aceia care au lucrat pe ascuns, în timp ce pe față nu criticau sistemul cu nimic. Și mă întreb ce ar fi mai înțelept să facem noi, viețuitorii secolului XXI, în fața propriilor lupte și războaie. Fiindcă lupte există, chiar dacă aparent e pace. Se fură păduri, se abandonează copii, se întrec în a-și face rău români și țigani, creștini și musulmani (conflictul cu evreii nu mai e la modă)… Secolul XX e mai departe decît am vrea să credem; mi-l amintesc, dar deja este mult prea diferit de ce trăiesc acum. Lumea s-a schimbat atît de mult încît nu știu dacă soluția de a face bine pe ascuns mai e soluția optimă, azi cînd atît de mult e la vedere.

Tăcem și ne vedem de viața noastră? Tăcem și facem? Deschidem gura și luăm atitudine? Sau alta e soluția? Aștept răspuns.

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Paradoxuri

Cîntărețul meu preferat nu are o voce prea melodioasă.
Cărțile mele preferate nu sînt un exemplu de stil.
Filmele care îmi plac cel mai mult nu îmi reflectă personalitatea.
În general, gusturile mele nu prea se potrivesc cu imaginea pe care o am despre mine.

Cu cît realizez mai multe, cu atît mi-e mai teamă să acționez.
Cu cît am mai multe în viață, cu atît mai mult îmi doresc altceva.
Mintea mi-e plină de frumusețe, de aventuri și de compasiune; în schimb, realitatea pe care o creez e deseori săracă în toate acestea.

Am plîns cel mai amar la desene animate.
Cel mai mult semăn cu oamenii cărora le aduc mai multe reproșuri.
Îmi par ieșite din comun lucruri care pentru majoritatea oamenilor sînt normale.
Dar mă avînt uneori departe, departe de zona de confort, minunîndu-mă de cîtă detașare pot simți față de părerea celorlalți.

Așa o fi peste tot?

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Cea mai frumoasă fată din lume

La ora la care încep să scriu, în lume trăiesc 7 201 516 638 de oameni. Pînă am reușit să tastez tot numărul, s-au mai născut treizeci. Știu asta de pe site-ul „Ceilalți 7 miliarde”, proiect realizat printre alții de fotograful Yann Arthus-Bertrand, pe care poate că nu-l cunoașteți după nume, dar sigur i-ați admirat imaginile cu Pămîntul văzut din cer.

Dintre cele șapte miliarde de alți pămînteni, cîțiva vorbesc pe scurt despre ei – gînduri, credințe, iubiri, oameni importanți în viața lor. Sînt oameni de pe toate meridianele și paralelele, de toate vîrstele, de toate felurile. În seara în care am vizitat pentru prima oară site-ul, am ales un chip dintr-o mie și am început să ascult.

Motivul pentru care am ales-o pe ea și nu pe alta a fost acela că mi s-a părut urîtă. Mă simțeam atît de nelalocul meu în propria piele, în propria viață, încît simțeam că nu aș suporta să urmăresc o femeie atrăgătoare (sau un bărbat sigur pe el) vorbind despre fericire și viață împlinită. Speram că îmi va crește moralul dacă mă uit, în schimb, peste gard la o vecină cu păr țepos și ochi sașii, căreia poate i-a mai murit și capra.

„Vecina” mea trăiește în Africa de Sud, este mulatră și poartă un nume tipic african. Frînturile de interviu, nu mai lungi de un minut jumătate, au început timid, timid, să înfiripe o poveste. Era de fapt povestea unor trăiri și senimente, dar fiindcă ele se cereau explicate, fata prindea curaj pe măsură ce vorbea, mărturisind tot mai multe.

Se pricopsise cu o sarcină și cu virusul HIV în aceeași zi, cînd hotărîse împreună cu prietenul ei să vadă cum e să facă dragoste fără prezervativ. (Probabil că el totuși știa, din moment ce era deja infectat). Aflînd de virus, fata a avut o discuție deschisă cu el, încercînd să-l responsabilizeze; n-a reușit, în schimb s-a trezit părăsită. S-a îndreptat atunci spre mama ei, o femeie aspră din fire, cu rugămintea să n-o lase la greu, ci s-o ajute. Spre marea ei uimire, mama s-a îmblînzit și s-a apropiat de ea mai mult ca niciodată, devenindu-i prietenă și ajutor de încredere. S-a rugat de nenumărate ori să nască un copil sănătos, neinfectat cu HIV, și rugăciunile i-au fost ascultate. I-a făcut de trei ori analizele copilului ca să se convingă că miracolul s-a întîmplat cu adevărat.

Acum era consilier pe probleme de HIV, insuflînd și altor oameni infectați încrederea și optimismul ei. Avea un nou iubit, un tată singur (și el purtător al virusului), cu care avea grijă să nu mai facă „experimente”, iar visul ei cel mare – un alt miracol în care parcă nici nu avea curaj să spere – era să se căsătorească. Pentru mine însă, în seara aceea, miracolul a fost altul: pe măsură ce vorbea, fata devenea tot mai frumoasă, fără ca eu să mă simt urîtă prin comparație (de fapt, nici nu mai conta cum mă simțisem înainte). Pur și simplu, trăsăturile i se schimbau, chipul i se lumina, ochii îi străluceau… dar nu numai atît. Nu mai vedeam cum arată, ci o priveam chiar pe ea, iar ea era frumoasă – fascinant de frumoasă. Simțeam că o iubesc și că mi-aș fi dorit să-mi fie soră, să stăm de vorbă în fiecare zi.

Aseară am intrat din nou pe site. Am regăsit-o la fel de frumoasă.

Publicat în Oameni și visuri | Etichetat , | 1 comentariu

Prin țara legendelor

Avînd copilul în clasa I la o școală de stat, am urmărit cu interes și îngrijorare ediția recentă a emisiunii „România, te iubesc” pe tema sistemului românesc de învățămînt. Am rămas cu întrebarea deschisă „eu cum îmi feresc copilul de multele defecte ale acestui sistem și cum îl suplinesc în timpul liber?” În cazul meu, trecerea prin școală a lăsat urme care adesea mă împiedică să mă bucur de viață, iar mari foloase nu cred să-mi fi adus. Dar asta e o altă poveste.

În cazul Dianei, deocamdată am revenit la un obicei mai vechi, pe care îl neglijasem în ultima vreme din cauza oboselii de după serviciu: cititul înainte de culcare. A picat la țanc și cartea „În țara legendelor”, cadou de la Moș Nicolae, care știe ce mult îi plac Dianei poveștile. Un dar care ne-a pregătit pentru surpriza pe care avea să ne-o facă Moș Crăciun în dimineața zilei de 23 decembrie, zi care a marcat oficial începutul vacanței de iarnă: o călătorie adevărată chiar prin tărîmurile pe care le cutreierasem în paginile cărții.

Ne așternusem drumului către Predeal în mașina noastră albă, Norișor. Diana se juca de-a prințesa Fulg de Nea, fiica împăratului Troian. Deodată, ne-am văzut înconjurate de lumina lăptoasă a împărăției subpămîntene a ghețurilor, al cărei nume s-a pierdut în negura vremii. Și iarba, și copacii erau acoperiți de flori înghețate. Norișor însăși se preschimbase într-un urs de zăpadă, care alerga cu noi în spinare pe drumurile din țara lui Troian. La o cotitură, am zărit pentru o clipă lacul de gheață făcut de împărat anume pentru a patina pe el domnița.

Fulg de Nea luase de soț pe Sorin, stăpînul împărăției de foc a cerurilor, dar tatăl fetei nici nu voia s-audă de el, necum să îl primească în ospeție pe tărîmul său subpămîntean. Iar noi, tot străbătînd ținuturile albe pe spinarea ursului de zăpadă, ne-am pomenit deodată ajunse la hotarul Bihariei, țara cea verde de legendă pe care Sorin se oprește cu drag în fiecare zi să o privească. Mult timp, ursul a alergat de-a lungul graniței, fără a trece de cealaltă parte. La dreapta noastră, cîmpia alburie se întindea la nesfîrșit, încremenită-n iarnă; la stînga însă, iarba era de-acum verde și mîngîiată de soare, iar arborii aveau crengile scăldate în lumină. Ne-am înveselit, simțind cum craiul Sorin este prin preajmă și ne încălzește inimile.

Abia atunci cînd fiul lui Sorin și al lui Fulg de Nea, Brițeiu, s-a înălțat voinic și a venit vremea să împărățească peste Biharia, au hotărît cei doi crai dușmani să facă pace, fiindcă Biharia se afla sub stăpînirea zmeilor, iară Brițeiu nu-i putea birui de unul singur. De dragul lui, i-au sărit în ajutor și tatăl, cu calul lui înaripat și paloșul de foc, și bunicul, cu balaurul aducător de viscol și biciul său cumplit. Iar atunci cînd, după bătălii grele și nesfîrșit de lungi, zmeii au fost înfrînți pentru vecie, deasupra noastră cerul s-a aprins de bucurie și tot locul a fost năpădit de lumină – de nici nu îl mai recunoșteam.

Legenda e spusă altfel în carte, dar noi am trăit totul așa cum v-am povestit.

Publicat în Mama şi Diana | Etichetat , , | 1 comentariu

Oglinda intoleranţei

Am perioade în care mi se pare că nu trăiesc dacă nu sînt pasionată pînă aproape de obsesie. Pasiunea se poate îndrepta către orice: un film, o carte, un om, o activitate, un oraş, o dorință, un stil alimentar. După ce mă las purtată de val, savurînd bogăţia vieţii în fiecare moment, ea se consumă şi viaţa-mi pare ştearsă o vreme, pînă ce mă împiedic de un nou punct de interes.

De curînd, am avut revelaţia că pot retrăi o astfel de pasiune. Am redescoperit cărţile cu Ender și am plonjat în ele nevenindu-mi să cred că am uitat cît de mult mi-au plăcut la prima lectură (acum vreo douăzeci de ani), că nu țin minte nici măcar numele personajelor, deși pe vremea aceea am încercat s-o caracterizez pe Jane și m-am dat bătută după 10 pagini de caiet în care nu reușisem să o epuizez. În timp ce reciteam „Vorbitor în numele morților”, am aflat că se realizează în sfîrșit un film după „Jocul lui Ender”; dar știrea a venit la pachet cu informația că autorul cărților, Orson Scott Card, a reușit să declanșeze un scandal în SUA prin declarații sale virulente la adresa căsătoriilor între homosexuali, declarații care se adăugau unui lung șir de articole intolerante la adresa mai multor minorități inconvenabile, de exemplu a musulmanilor, și care au făcut ca mulți admiratori să se dezică de el de-a lungul anilor.

OK, nu e nici primul și nici ultimul care. Nici nu e prima dată cînd un artist a cărui operă mă răscoleşte pînă în străfunduri se dovedeşte cu totul diferit decît ai crede studiindu-i creaţia, nici prima dată cînd discrepanţa dintre autorul real și cel implicit este şocantă. Dar este prima dată cînd mă opresc să mă întreb: de ce?

De ce mă afectează? În fond, nu e o problemă personală – în mini-universul meu, nu mă lovesc prea des de chestiuni precum orientarea sexuală ori religioasă, nici de atitudini  intolerante.  Și totuși, privind în oglindă, găsesc că eu însămi nu pot să tolerez anumite idei, concepții despre lume sau moduri de-a trăi. Oare există lucruri prea groaznice pentru a fi tolerate? Cred că da. Dar oare concepțiile mele pot fi tolerate? Toate? Unde e granița dintre ceea ce poate fi acceptat și ceea ce nu? Am dreptul să acuz pe altul de intoleranță, dacă eu însămi nu sînt capabilă să tolerez decît pînă la un punct? Rămîn în preajma artei cuiva pe care nu l-aş admira ca om, sau renunţ la o plăcere devenită brusc vinovată?

E o problemă personală pentru că îmi doresc cu disperare ca oamenii să fie buni (adică iertători, blînzi, generoşi, curajoşi, ecologişti şi multe altele). Abia aştept să găsesc modele de ridicat pe soclu, aş vrea un soclu şi pentru mine fiindcă vreau să fiu un om bun. Pariez pe nevinovăție și bune intenții pînă la proba contrarie. Iar cînd am proba în fața ochilor, dezamăgirea e puternică. Mi-au căzut de pe soclu părinți, bunici, profesori. Dintre prieteni, puțini sînt cei care n-au dat cu fundul de pămînt. Ca să dau un singur exemplu, unul legat de etică: nu mi-aș ierta-o niciodată dacă aș face un avort. Dar dacă mă gîndesc cîți oameni din jurul meu au făcut unul sau au consimțit la el, aș rămîne fără familie dacă m-aș depărta de ei.

Mă doare intoleranța celorlalți fiindcă i-am simțit gustul. Cînd ești introvertit și timid, iar alții au așteptări mari de la tine și ți se pare că nu corespunzi, este ușor să fii sau să te simți respins. Dar eu cum sînt? De cîte ori nu răspund cu intoleranță? N-a trecut nici o săptămînă de la ultima reacție de acest gen. Și ce îndreptățită m-am simțit să rănesc! Încă mai cred că aveam dreptate. Încă mai cad de pe soclu. În ziua în care nu voi mai dori să urc la loc, poate că voi găsi și vindecarea de propria intoleranță.

Pe de altă parte, mi se pare nedept ca arta să fie mai frumoasă decît autorul. Mi-a lăsat un gust amar să citesc despre concepțiile unui Cat Stevens sau Nichifor Crainic. Iar dacă mă gîndesc la Adrian Păunescu, îmi vine să închid ochii și să-mi astup urechile. Dar dacă întorc spatele artei lor pentru că nu mă regăsesc în oamenii din spatele ei, dau nas în nas cu popriile mele eseuri și poezii. Unele sînt mult mai frumoase ca mine.

…Nicolae Steinhardt i-a cerut iertare vecinului de drum spre închisoare, pentru că fără voie îl obliga să stea înghesuit lîngă un evreu. Vecinul i-a cerut iertare pentru că, fără voie, îl obliga să stea înghesuit lîngă un legionar.

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , | 2 comentarii

Cine sunt oamenii din stradă și ce vor obține ei până la urmă?

Zilele trecute, cineva m-a rugat să citesc un articol despre părerile „comisiei speciale” cu privire la exploatarea minieră de la Roșia Montană. Ce mi-a rămas în minte din tot acel articol a fost referirea la vocea „străzii”. Mai spunea cineva, al cărui nume nu vreau să mi-l amintesc acum, că nu se poate guverna „după stradă”, însă nici ignorând-o. Și totuși, cine e strada asta cu gură mare, de care se împiedică toți?

Fac mai întâi o plecăciune în gând către Ioana Radu, pe care am văzut-o numai o dată în viață, în ipostaza de „golancă” – o doamnă distinsă cu părul alb, care vorbea de la balconul Universității la începutul anului 1990. Mi-o amintesc fiindcă urmează să numesc pe câțiva dintre noii golani, oamenii ai „străzii” despre care amintesc politicienii prefăcându-se că nu îi cunosc și negăsind un termen potrivit pentru a-i categorisi. Sunt oameni pe care mă simt onorată să îi cunosc și să-i consider prieteni, oameni pe care am avut bucuria să-i întâlnesc, uneori întâmplător, la protestele pentru salvarea Roșiei Montane sau despre care știu că au participat la ele. Nu sunt persoane publice ori cunoscute precum Ioana Radu, însă fac parte din același grup select.

Ligia Soare e membră a echipei care organizează festivalul Anim’Est, dar o regăsim și în echipa festivalului TIFF. Andrei Mirea este om de afaceri și promotor al agriculturii sănătoase. M și A sunt jurnaliști – nu le dau numele, fiindcă presa are o relație dulce-amară cu proiectul și mi-ar părea rău să le creez probleme. Tiberiu Căpudean este director de marketing și organizator de evenimente. Oana Balaș e doctor în filologie și lector la Universitatea București, dar în timpul liber a publicat și traduceri literare, iar Mona Gavrilaș este regizor de teatru. Ambele cunosc Roșia Montană din experiență directă – Mona chiar a montat spectacole la una dintre edițiile FânFest. Adana Babu este traducător pentru instituțiile Uniunii Europene, iar Cezar Ghițescu e inginer la Renault și membru al corului Sound.

Golanii aceștia, luați în derâdere de oamenii puterii, fac să funcționeze agricultura și industria, să ne bucurăm de artă și cultură, să avem învățământ și servicii. Și am vorbit doar de câțiva dintre prietenii mei, cu scuze față de cei pe care i-am lăsat pe dinafară.

Am scris aceste rânduri fiindcă mă doare lipsa de respect cu care sunt tratați oameni ca ei. Respectul se câștigă, știu, și știu că toți cei de mai sus îl merită. În schimb, nu am respect pentru oamenii care îi desconsideră, folosind disprețul ca pe o armă împotriva lor. Nu știu cine va câștiga războiul în cele din urmă, dar știu că armele noastre sunt valoarea și dreptatea, și nu ne e rușine să le folosim.

O ultimă întrebare:

Dacă Peleșul ar sta pe un munte de aur,
L-ați mai exploata cu orice risc?

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , | Lasă un comentariu