Prima dată am citit despre acest lucru uimitor pe blogul Inozei (articolul aici, ea o spune mai frumos): corpul fiecăruia dintre noi a început cu un ovul care s-a format pe când mamele noastre încă nu se născuseră. Altfel spus: viața mea a început în burta mamei mele, din unirea unui ovul cu un spermatozoid, iar ovulul acela s-a format în ovarele ei pe când ea însăși era doar un făt minuscul în burta mamei sale, bunica mea. La nivel celular, corpul fiecăruia dintre noi are o legătură puternică cu corpul bunicii materne.
Am fos atât de uimită, încât la început nu mi-a venit să cred. După ce am înțeles informația și am verificat-o pe net, am descoperit că există cercetări foarte serioase despre această legătură și modul în care ne influențează, în cadrul unei științe numite epigenetică.
Povesteam în articolul anterior despre frământările mele legate de ideea de a merge la terapie pentru a mă plânge de părinți. Cam asta e percepția unei mari părți din societate despre terapie: că dai bani unui psiholog ca să te plângi de părinții tăi, în loc să apreciezi sacrificiile pe care le-au făcut pentru tine. E o percepție formată probabil pe baza filmelor. Am avut-o și eu, în sensul că m-am temut că va trebui să îi blamez pe cei dragi dacă apelez la terapie și că rudele mă vor privi ca pe omul care merge la psiholog ca să spună că a fost traumatizat de părinți. Consider că asta e o abordare foarte superficială, pe care sper că nu o practică nici un psiholog, dar nu vreau să merg pe acest fir în articolul de față, ci o să încerc să explic în ce mod poate să apară o traumă intergenerațională fără ca cineva să aibă vreo vină, pornind de la povestea de mai sus cu ovulul.
Epigenetica studiază modul în care se exprimă genele noastre în funcție de mediul în care viețuiesc. Hrana pe care o mâncăm, aerul pe care îl respirăm, substanțele pe care le atingem – toate ne activează sau ne inactivează anumite gene. În limbaj tehnic, de multe ori se vorbește despre „exprimarea” genelor, și pentru că nu înțeleg detaliile de specialitate, îmi închipui ceva de felul următor: o genă care trăiește într-un mediu plăcut, calm și vesel se simte încurajată să se exprime, pe când o genă care trăiește într-un mediu ostil și stresant se ascunde, se închide în ea în așteptarea unor vremuri mai bune. Un soldat aflat pe front are corpul inundat de hormoni ai stresului, care îl influențează la nivel genetic. Un om sărac care face foamea în fiecare zi are corpul lipsit de nutrienți, ceea ce de asemenea îl influențează genetic. În mod normal, aceste modificări nu sunt permanente: o genă poate începe să se exprime din nou atunci când condițiile redevin prielnice. Dar pot deveni permanente dacă genele sunt expuse aceluiași mediu o perioadă îndelungată. Așa apar unele boli pe fond de stres, de exemplu.
Se pare că cea mai mare sensibilitate la factorii de mediu o avem în perioada de viață intrauterină. Revenind la mama și bunica, ovulul din care aveam să apar eu a fost influențat de mediul în care a trăit bunica mea, Maia, cu aproape treizeci de ani înainte să mă nasc. Oare cum era acel mediu? Am început să sap prin amintiri și am avut o revelație șocantă.
Era pe vremea primilor comuniști, înainte de moartea lui Stalin. Perioada cea mai plină de frică și de persecuții din istoria comunismului românesc. Tatăl bunicii mele fusese ridicat de Securitate, fără explicații și fără să fie vreodată acuzat oficial de ceva. Avea să fie eliberat și repus în drepturi după un an, dar la momentul respectiv tot ce știa familia despre el era că e ținut într-o clădire din centrul Bucureștiului. Nimeni n-a izbutit să ia legătura cu el, deși bunicul avea relații în armată și a încercat. Tot ce a reușit, datorită protecției armatei, a fost să nu fie arestat la rândul lui, pe motiv că pune prea multe întrebări. În acest context, Maia a fost convocată la o ședință la locul de muncă, unde un coleg i-a adus o serie de acuzații: că are rude în America (o mătușă emigrată înainte de război), că are tatăl arestat și că ar avea simpatii pentru dictatorul iugoslav Tito. S-a trezit dată afară din întreprindere. Bunicul mi-a povestit cum, întoarsă acasă, plângea noaptea și îi spunea că nu vrea să fie o povară pentru cariera lui, așa că poate ar fi mai bine să divorțeze de ea, chiar dacă mai avea cam o lună până să nască. În tot acest timp, în uterul ei se dezvolta corpul mamei mele, cu tot cu ovulul din care aveam să apar eu. Maia era un om sensibil și îmi e imposibil să-mi închipui nivelul de stres pe care l-a resimțit în perioada aceea. Un psiholog mi-a spus că e posibil să am „un fond anxios”. Acum cred că există o legătură între această anxietate și evenimentele pe care le-am relatat.
Ne influențează în egală măsură și genele care se exprimă în spermatozoidul care a fecundat ovulul. Diferența în acest caz este că bărbații produc spermatozoizi pe toată durata vieții, ceea ce înseamnă că moștenirea genetică pe care o primim de la tați este influențată nu doar de perioada pe care aceștia au petrecut-o în burta mamei, ci și de evenimentele anterioare momentului conceperii noastre. Ca să reiau exemplul soldatului, dacă acesta concepe un copil imediat ce a revenit de pe front, sunt mari șanse ca copilul să se nască pregătit la nivel celular pentru o lume periculoasă și stresantă. Însă și viața intrauterină are importanța ei, pentru că atunci se formează celulele germinale care vor produce spermatozoizi de-a lungul vieții bărbaților.
Am încercat să-mi aduc aminte ce știu despre bunica mea paternă, Mica, și despre perioada de dinainte să se nască tata. Din puținele care mi s-au povestit, căci uneori oamenii îngroapă durerile trecutului, Mica a venit în România de azi ca refugiată din Basarabia, s-a căsătorit de tânără și a rămas însărcinată. Apoi soțul ei a fost arestat de comuniști (nu mi-e clar motivul, dar știu că toată familia lui a fost persecutată), iar în închisoare s-a îmbolnăvit și a murit. Mica s-a dus de una singură să îi recupereze trupul, cu tatăl meu încă în pântec, căci celelalte rude se temeau probabil să intre în contact cu autoritățile comuniste. Mai târziu a trebuit să se descurce cu copilul fără să aibă prea mult ajutor. Mi-a spus odată că îl lăsa singur acasă, cu biberonul și olița, ca să meargă la serviciu, stând cu grija lui până ce s-a îmbolnăvit de inimă.
Moștenim de la părinți și bunici nu numai trăsături fizice sau talente, ci și caracteristici psihice, atitudini și tendințe comportamentale. Uneori originea lor e atât de îndepărtată sau de tulbure, încât nu putem să ne dăm seama de ce ne purtăm într-un anumit fel. Ne-ar fi mai ușor să ne cunoaștem dacă am ști poveștile de viață ale părinților, bunicilor, străbunicilor – mai ales lucrurile ascunse, pentru că traumele dureroase care devin tabu sunt puternice și se transmit urmașilor. Pentru mine, poveștile de mai sus pot fi un răspuns la întrebarea „Dar de ce ești atât de sensibilă?”. Pot fi motivul pe care să mă bazez pentru a răspunde „Nu pot să fiu altfel; am traumele bunicilor înscrise în codul genetic.” Și mă ajută să ies din dilema despre care scriam în articolul anterior: e ok să te plângi unui psiholog de rudele tale și de modul în care te-au crescut părinții (sau bunicii), sau e o trădare față de ei? Știind ce știu acum, nu mai pot să mă plâng, nu pot să-i învinuiesc că au moștenit și au transmis mai departe traume vechi, comportamente și atitudini cauzate de lucruri care s-au petrecut înainte de nașterea lor. Mă aflu și eu în aceeași situație. Fiecare dintre ei a încercat să conștientizeze și să îmbunătățească ce a putut. E rândul meu să încerc, știind că nu voi reuși să repar totul.
Cred că în fiecare generație sunt oameni care se străduiesc, prin conștientizare, să facă omenirea mai bună decât a făcut-o generația anterioară. Uneori durează sute de ani până să facem un pas înainte, alteori o generație reușește să facă mai mulți pași. Așa am ajuns să nu mai executăm oameni în public, de exemplu, să abolim sclavia și să recunoaștem drepturi egale femeilor și bărbaților, cel puțin în partea noastră de lume. Sunt și cazuri în care, încercând să rezolve o problemă, oamenii se duc la extrema opusă – sau creează o problemă complet nouă, cum este cea a poluării cu plastic, cu care își vor bate capul generațiile următoare. Cred că se întâmplă la fel și la nivel de familie. Avansăm cu fiecare generație, atunci când devenim conștienți de noi înșine, dar progresul e lent și există momente de regres. De multe ori căutăm să dăm vina pe cineva pentru ceea ce ne deranjează (sau ne autoînvinovățim), dar asta e doar o reacție nefolositoare pe care am învățat-o din relațiile sociale. Dacă înțelegem că există o traumă intergenerațională pentru care nu e nimeni vinovat, fiindcă se transmite prin moduri pe care nu le controlăm (și eu am scris doar despre unul din aceste moduri; mai sunt și altele), atunci putem să iertăm. Sau poate că „iertare” nu e cuvântul potrivit, pentru că nu în orice situație există vină.
De la rădăcină la rod 